Regele Mihai I ne face să simţim că nu suntem singuri.

 

Regele Mihai I ne face să simţim că nu suntem singuri, cum toţi, alţii, ne împing să ne cutremurăm.

 

SCLAVUL STRĂLUCIT

 

 

 

FAUT PAS S’ESCLAFFER, Y A QUESTION D’ESCLAVE

 

 

 

FAC. Piciorul, în mână, îl prind, glezna e între degete, e de scris; se înţeleg, între ele, grupurile de oase mici.

 

Tot trupul meu, asupra trupului. MASEUR MILENAR. Cum trupul a învăţat să atingă trupul, să se impresioneze, se înfioară de atingeri, să impresioneze, cu trupuri, mulţime de miliarde, puzderii de mili-arderi, pâlpâiri în roiuri de trupuri, da: tot aşa, obiectul, animalul, e desprins, din lume, de trupul meu.

 

Te desprind, cu trupul meu.

 

Efortul, chinul, penibilul.

 

Uriaş, da! Aşa, da!

 

Efortul uriaş, mondial, de a întreţine piciorul unei femei. Costuri costisitoare.

 

Veche, ascunsă, azi: strălucitoare, nobleţe.

 

Îmi e dat să fiu, mă supun.

 

Şi, atunci: sclavul meu străluceşte, calitatea umană a sclavului e din ce în ce, până devine scump, fragilitatea ne uneşte pe toţi; să scoţi, eternoide, din efemerul propus.

 

Om, de mâna omului: stăpânul sclavului strălucitor.

 

Sclavul posedă lumea, în lume e loc, pentru a rămâne pe dinafară, stăpânul e stăpânit, de stăpâna sa, singurătatea îl ia în stăpânire.

 

Lumea de oameni e îndesită cu oameni, partea de sus, a societăţii, e un loc gol.

 

Partea de jos câştigă tot, lumea îşi face, din stabilitate*, un ideal; sculpturalul se mută, de pe statuă, pe soclu.

 

Stăpânul are un stăpân; la rându-i, stăpânit, de sus, tot mai sus, sus, sus – sus de tot şi, încă, mai sus.

 

Susul, de peste sus, aici**, nu.

 

În schimb, oricât de jos***.

 

Textul acestui eseu mă asurzeşte. Îl scriu cu greu, îl scriu repede.

 

Acţionalul (inter-)uman se mută, pe actele subzistenţei, pe rudimentar, omul nu are, în conştiinţa de sine, decât întreţinerea, în o lume de întreţinut: certaţi ca atare, ca atare, are cine să îi certe, oamenii sunt certaţi.

 

Nu mai au (nimic) de ispăşit, sunt spăşiţi: e linişte.

 

Ce lume, din lume, reuşeşte să se strecoare?

 

E una strecurată.

 

Te porţi, hoţeşte, la lumina zilei.

 

În faţa rutinei, învinuirea de serviciu, învinovăţiţii cedează, în masă, în lanţ, necondiţionat, spontan, automat, cu înţelepciune. Zic: lucrul capătă culoare.

 

Nuanţă.

 

(o pleoapă ţintuită în şoapte)****

 

Cerul privit ne învaţă nenumărate feluri de a aplatiza, de a pune în pagină. Abordăm lumea producând un număr imens de suprafeţe plane.

 

Repet: aplatizăm.

 

O lume fără măsură nu e pentru noi.

 

O privim, odată cu semnele măsurătorilor.

 

Grila, pe lume: strecurătoare.

 

Confuzie: ici – colo.

 

Eu dau pagini, tu dai pagina.

 

Mai mult e altceva.

 

_________________

 

*Hopa, Mitică! „pe ăsta, cum îl dai, tot în picioare, pică”

 

**în monarhia constituţională (vezi, Franţo! „sceptrul prezidenţial” şi „republica monarhistă France”)

 

***sursa puterii ori şi a avuţiei stă numai, în că omul suportă, orice!

 

****Ochiul e ţinut, închis, cu şoptiri.

 

 

 

9.11.11

Doina si Gheorghe IOVA, cincisprezece ani de la casatorie.

Să trăieşti, Majestate!

 Regele Mihai I ne face să simţim că nu suntem singuri, cum toţi, alţii, ne împing să ne cutremurăm.

 

la birou

la biroul de lucru

există ceea ce

Mă doare aşa
că spun o propoziţie de uz propriu
trenul trece repede nu ca o explicaţie

există ceea ce numesc că gândesc de o vreme
şi spun este vulgar
un cuvânt frecvent în preajma gurii mele
el se aude în aerul care părăseşte gura mea
vulgar este să-mi spună aşa eşti tu
te ţtiu eu tu nu ştii cum eşti aşa faci tu mereu
şi mă satisfac repetând că aceasta este o
vulgaritate vulgar
îmi amintesc că nu mă decid dacă detest
ceea ce este vulgar sau nu

îmi spune tu aşa eşti tu
şi iată-mă privindu-mă pe mine acolo
unde mă arată el
uită-te la tine cine eşti acela
întristător întrucât eşti însorit la vedere
deposedându-mă el pe eu de mine.

Pe 20 Decembrie, stabilim că Eminescu s-a nascut când a zis el.

fragment de bibliografie

poezie de seara

pedeapsa cu moartea


calendar