By IOVA
Regele Mihai I ne face să simţim că nu suntem singuri.
Regele Mihai I ne face să simţim că nu suntem singuri, cum toţi, alţii, ne împing să ne cutremurăm.
SCLAVUL STRĂLUCIT
FAUT PAS S’ESCLAFFER, Y A QUESTION D’ESCLAVE
FAC. Piciorul, în mână, îl prind, glezna e între degete, e de scris; se înţeleg, între ele, grupurile de oase mici.
Tot trupul meu, asupra trupului. MASEUR MILENAR. Cum trupul a învăţat să atingă trupul, să se impresioneze, se înfioară de atingeri, să impresioneze, cu trupuri, mulţime de miliarde, puzderii de mili-arderi, pâlpâiri în roiuri de trupuri, da: tot aşa, obiectul, animalul, e desprins, din lume, de trupul meu.
Te desprind, cu trupul meu.
Efortul, chinul, penibilul.
Uriaş, da! Aşa, da!
Efortul uriaş, mondial, de a întreţine piciorul unei femei. Costuri costisitoare.
Veche, ascunsă, azi: strălucitoare, nobleţe.
Îmi e dat să fiu, mă supun.
Şi, atunci: sclavul meu străluceşte, calitatea umană a sclavului e din ce în ce, până devine scump, fragilitatea ne uneşte pe toţi; să scoţi, eternoide, din efemerul propus.
Om, de mâna omului: stăpânul sclavului strălucitor.
Sclavul posedă lumea, în lume e loc, pentru a rămâne pe dinafară, stăpânul e stăpânit, de stăpâna sa, singurătatea îl ia în stăpânire.
Lumea de oameni e îndesită cu oameni, partea de sus, a societăţii, e un loc gol.
Partea de jos câştigă tot, lumea îşi face, din stabilitate*, un ideal; sculpturalul se mută, de pe statuă, pe soclu.
Stăpânul are un stăpân; la rându-i, stăpânit, de sus, tot mai sus, sus, sus – sus de tot şi, încă, mai sus.
Susul, de peste sus, aici**, nu.
În schimb, oricât de jos***.
Textul acestui eseu mă asurzeşte. Îl scriu cu greu, îl scriu repede.
Acţionalul (inter-)uman se mută, pe actele subzistenţei, pe rudimentar, omul nu are, în conştiinţa de sine, decât întreţinerea, în o lume de întreţinut: certaţi ca atare, ca atare, are cine să îi certe, oamenii sunt certaţi.
Nu mai au (nimic) de ispăşit, sunt spăşiţi: e linişte.
Ce lume, din lume, reuşeşte să se strecoare?
E una strecurată.
Te porţi, hoţeşte, la lumina zilei.
În faţa rutinei, învinuirea de serviciu, învinovăţiţii cedează, în masă, în lanţ, necondiţionat, spontan, automat, cu înţelepciune. Zic: lucrul capătă culoare.
Nuanţă.
(o pleoapă ţintuită în şoapte)****
Cerul privit ne învaţă nenumărate feluri de a aplatiza, de a pune în pagină. Abordăm lumea producând un număr imens de suprafeţe plane.
Repet: aplatizăm.
O lume fără măsură nu e pentru noi.
O privim, odată cu semnele măsurătorilor.
Grila, pe lume: strecurătoare.
Confuzie: ici – colo.
Eu dau pagini, tu dai pagina.
Mai mult e altceva.
_________________
*Hopa, Mitică! „pe ăsta, cum îl dai, tot în picioare, pică”
**în monarhia constituţională (vezi, Franţo! „sceptrul prezidenţial” şi „republica monarhistă France”)
***sursa puterii ori şi a avuţiei stă numai, în că omul suportă, orice!
****Ochiul e ţinut, închis, cu şoptiri.
