interviu cu Gheorghe Iova

Mihai Vakulovski: Domnule Gheorghe Iova, la dumneavoastră se vede clar nevoia de temporalizare. Totdeauna menţionaţi sau chiar vă începeţi titlurile cu anul scrierii textului, cum se întimplă în 1971 Ordinea în care el plînge si 1973 Sintaxa libertăţii de a spune. Ce importanţă are pentru dumneavoastră asta?

Gheorghe Iova: Dacă citeai Acţiunea textuală, care e de prin 1985, – eu făceam o ierarhizare a acţiunilor textuale din lume. Şi una de bază este calendarul, care e textul nelipsit din întemeieri de religii, nu? Calendarul este un text esenţial şi mult scris e parazitat simplu pe calendar. Ca să sune clopotul în mai multe sate în acelaşi timp, în Europa medievală au murit mii şi mii de oameni, pentru sincronizările astea. Mai departe. Se ştie că prima literatură declarat parazitară este literatura latină, care începe cu faptul că un individ a fost pedepsit, ceea ce începe bine, ăsta e un autor adevărat, nu? Dacă nu e pedepsit n-are nici un haz. Dar pentru ce a fost ăla pedepsit? Nu c-a scris ceva, el n-a scris nimic. A publicat calendarul care era un secret si aparţinea numai marilor preoţi ai Romei. Aşa începe istoria literaturii latine. Iar, în ceea ce priveşte aceste datări, trăim într-o lume cu jaloanele ei: era plan cincinal, era totul organizat, campania de vară, congresele, unde toţi poeţii ş.a.m.d. dădeau năvală, aveau pregătite poeme de 23 august, 1 mai, – deci se lucra pe calendar. Atunci mi-am făcut unul perfect arbitrar şi anume al meu, cînd mi se întîmplă mie să gîndesc un lucru. Numai că formaţia mea de matematician îşi spune aici cuvîntul. În literatură se înţelege tot ca post exerciţiu, pentru că nu aveam titluri. Foarte tîrziu am învăţat să pun cîte un titlu şi se pare că dau bine cu titlurile. Dar eu n-aveam titlu şi nici nu mă interesa lucrul ăsta. Deci nu aveam decît ancorarea în timp dar după logica matematicienilor. Ei tot căutau. Dedekind în adresare către Canto, mare matematician către mare matematician, o anumită soluţie matematică la o anumită problemă. Ani de zile tot încercau amîndoi. Şi, la un moment dat, Dedekind zice: ei bine, mie treaba asta mi-a ieşit la 2 octombrie 1858. Ai înţeles? Deci, nu e temporalizare, cum zici tu aicea. Nu.
MV: Vă întrebaţi, în Acţiunea textuală, ce efect are scrisul asupra fiinţei celuia care scrie, asupra felului de a se vedea pe sine şi pe ceilalţi, ce efect are asupra înţelegerii pe care ceilalţi o acordă individului sau grupului desemnat de scriitor. Ce face scriitorul în lume. Sînt aici nişte “probleme” foarte interesante�
GI: Stimate domn, eu, de exemplu, mă aflu în moarte civilă imediat ce, în loc să fiu bebeluşul bun, care avea o poziţie ideală în lume, cum să spun, propagandistic vorbind, adică eu sînt copil din flori, sînt născut la ţară, sînt creştin ortodox, n-am avut niciodată nici o avere, nimic şi n-am nici acum. Deşi am avut o poziţie ideală în fosta lume, nu? Şi cu toate acestea, în loc să fiu băiatul bun, premiat,� pe urmă, în liceu, şahistul liceului, matematician, băiat de olimpiade ş.a.m.d., diplome la atletism, un fel de copil-minune. După asta, brusc, am virat-o către filozofie şi am intrat direct, că filozofie nu era pe vremea aia, pînă la urmă am avut un cîştig de aicea că, dacă aş fi rămas la un fel de contrarietate într-o vreme în care într-adevăr se încerca recuperarea ideii de filozofie. Eu am dat în ’67, primul examen al meu după terminarea liceului a fost la filozofie. Dar acolo am făcut un scandal imens, la ultima şedinţă oral, am zis că aici nu se face filozofie şi nu vreau să răspund. Aicea am învăţat un lucru şi de-aia m-am apropiat aproape necondiţionat de Wittgenstein şi anume că centrul, al lumii limbajelor trebuie să stea în ceea ce numim noi literatură, şi nu neapărat poezie. De-aia nu-mi place Heidegger, deşi este izomorf, dar ce-a văzut el în poezie nu este ce văd eu şi nici ce-a văzut Wittgenstein. Şi anume, Heidegger vedea ceva foarte localizat, neapărat poezie şi neapărat filozofie, ceea ce mi se pare stupid. Adică a ocolit problema de bază: este limbajul religios centrul limbajului sau nu? E, aicea, live vorbind, sînt două lucruri care nu sînt religioase, dar sînt teologale: poezia şi matematicile. Un cu totul alt fel de a vedea lucrurile şi atunci trebuie să ne păzim de năvala asta după ureche. Aşadar, m-am dus firesc dinspre matematici către Wittgenstein în momentul în care descoperisem deja că ceea ce se numeşte literatură are convenţiile sociale cele mai bine plasate, fiind plasate pe suspensia convenţiilor sociale. Şi anume, – nu se măsoară munca unui scriitor adevărat. Pînă se încadrează undeva, devine util, e furat în public de unu’ cu tipografie sau cu editură. Adică este un lucru necesar oricărei civilizaţii, dar nici o civilizaţie nu zice că are sens să investească în aşa ceva. Deci, dintr-un punct de vedere, este ideal să fii aşa ceva� Aşadar, ceea ce înţelegeam eu prin literatură era acest ochi al ciclonului, dacă vrei, centrul absolut al limbajelor şi al acţiunilor textuale ale lumii în care trăim, fie că e militară, religioasă, financiară etc.
MV: O altă întrebare ar fi Ce efect are scriitorul asupra cititorului.
GI: Aşadar,- să completez,- în momentul în care am virat de partea asta, în afară de banalele certuri de familie – “că ne-ai dezamăgit, că vroiam să facem din tine un fizician, sau matematician”, aveam talent, într-adevăr, – e vorba de reacţiile de afară. Eu am intrat încet încet într-o privită şi tacită moarte civilă din care n-am mai ieşit decît rareori ca să fiu, cu alte mijloace, şi, nu neapărat cu alţi oameni, dus la loc. Zii următoarea întrebare!
MV: Următoarea era “Ce efect poate să aibă scrisul asupra cititorului?”
GI: Aşadar, am încercat mai multe lucruri. Cititorul? Dacă te uiţi la romanul De cîţi oameni e nevoie pentru sfîrşitul lumii, acolo e declarată tema, dar textul lipseşte, e o însăilare de dialog şi anume imposibilitatea, făcută în schemele romanului poliţist, că oricine poate fi criminal dar cititorul nu. Ei bine, eu pot să demonstrez faptul că, acum am avut revelaţia şi am început să strîng,- 16 mai ’89,- un studiu despre Eminescu, din care am publicat ici-colo fragmente, cu un titlu pe măsură, şi anume Despre despre, unde nu apare deloc cuvîntul “Eminescu”. Dar asta în ’89. Tîmpeniile din Dilema s-ar fi ocolit cu ideea simplă că într-adevăr există o reacţie la repetarea aiurea a unui nume… Ei bine, atuncea am zis aşa: Ce pizda mă-sii, dom’le! Armata am făcut-o, şcoala am făcut-o, bursier am fost şi sport am făcut. Toată lumea, toate şcolile se mîndreau cu mine. M-am însurat la douăj’ de ani, sînt tată de la douăj’ de ani sau, mă rog, la un an. Pe toate le-am făcut, domne’. M-am dus unde am fost repartizat, n-am avut nimic cu tovarăşu’ Stat românesc. El n-a avut niciodată grijă de mine, dar nici eu nu pot să neg că mă mîndresc cu faptul că nu există nici un fel de cerere a mea către acest stat, nu? N-am avut niciodată nimic, e bine? Şi atunci mi-am zis: toate problemele mele vin din faptul că scriu! Şi anume – că problemele puse de Eminescu nu s-au rezolvat nici azi. Asta scriam eu la 16 mai ’89. La timp, nu? Şi asta e toată problema. De-aia n-am fost aţîţat de lucrurile politice, de-aia nici în ’89, nici mai încoace, eu n-am înjurat nici comunismul. Nu m-au interesat lucrurile astea dom’le. Adică nu cred. Mi-am notat ieri, aşa, vorbind la telefon cu cineva care, sărăcuţa, a fost dizidentă, a luat-o pe coajă, în fine, demult, dinainte de ’89 cu mult şi după aia, tot felul de răvăşeli. I-am zis o propoziţie ca s-o îmbunez, că aia nu mai poate, că e bolnavă şi am şi notat pe hîrtie, vorbind la telefon. “Cum e cu comunismul? Cum stăm? A, el stă aşa cum a căzut!” Aşadar, are efect asupra cititorului şi anume el stă bine în poziţia de criminal. Pentru că el îmi dă mie moartea civilă. Hai să spun şi ce e moartea civilă. Într-un fel era pînă în ’89 şi într-un fel e acuma şi anume, simplu, ca la discul lui Faraday, – dacă-l învîrţi dă alb. Deci, noi avem atîtea legi pe cap de locuitor încît e limpede: cîmpul e liber, e maidan aicea, liber. Sîntem fără legi.

Interviu publicat in revista TIUK!
http://www.tiuk.reea.net/1/34.html